Marea majoritate a muritorilor de pe Terra e constienta de faptul ca povestea nu se va sfarsi in momentul mortii. Am ajuns sa cred ca din aceasta cauza oamenii sunt terorizati de conceptul de moarte, si faptul ca el implica parasirea acestei lumi foarte comfortabile. Ei stiu ca vor ajunge undeva , dar nu stiu unde. Poate ca ar fi fost mult mai sanatos sa fie majoritara varianta mortii totale. S-ar fi putut accepta mai usor ( si mai devreme ).
Aceasta siguranta de a ajunge intr-un loc nesigur e intiparita pe fetele tututor, scoasa la iveala pentru ca toata lumea sa vada. E purtata cu un soi ciudat de demnitate amestecata cu duiosie. E mai mult o frustrare a afirmatiei : ” sunt sigur pe lume. Parasit de Dumnezeul meu”. Intr-adevar , mai degraba omul crede intr-un creator perfid si ignorant, decat intr-unul protector.
Si atunci, de ce nu ne-am intreba ( nu exista niciun fel de dovezi pro si contra ) : “Nu cumva ni se va intampla ceea ce credem noi ca ni se va intampla ? ” Adica, dupa ce murim, spiritul nostru va ajunge tocmai in locul pe care ni-l imaginam noi in timpul vietii…
E o afirmatie ultra-boema, aproape ilara, incontestabila dar nu si inutilizabila. N-ar fi mai bine oare sa traim cu Raiul in minte ca destinatie ( pleonastic spus, finala ) a existentei noastre ?
Existenta Domnului ( garantata de existenta Satanei ) implica si un fel de loc de promenada pentru El, acel loc in care cateodata ia cele 2 zaruri in maini, dar refuza sa le arunce stiind dinainte ce numere vor iesi… Acolo unde isi bea cafeaua cu lapte duminica dimineata, la umbra vreunui copac si linistit de ciripitul pasarelelor.
Va invit sa va alegeti un Rai cat mai frumos. Pentru ca s-ar putea sa vi se intample si dumneavoastra pana la urma…
